Aveam doi vecini în Leamna de Jos când eram mic. Să fi avut vreo 9-10 ani pe atunci. Locuiau ăn casa de alături.
Nea Mărin: un bărbat de vreo 70 de ani, fumător înrăit.
Tanti Leana: soția lui și ea cam pe la acceași vârstă, femeie gospodină.
Dumnezeu sa-i ierte pe amândoi, mă invitau aproape în fiecare săptămână pe la ei. Dar ce le plăcea foarte mult să facă în zilele călduroase și frumoase, era să stea amândoi pe banca din fața curții și să se uite la lumea de prin sat, care trecea pe stradă.
Bârfeau, de rupeau. Dar ce să le faci. Așa sunt oamenii care nu au ocupație, fiind pensionari amândoi.
Bă nene, făcea Tanti Leana o saramură de pește, cu mămăligă și usturoi de mergea pisica în coadă.
Mâncam de spărgeam, după care ieșseam să stăm pe bancă la bârfe. Câteodată mai aduceam eu peștele prins, când mergeam la pescuit și Tanti Leana îl gătea.
Nea Mărin era cel care mi-a spus că de câte ori mă caută BU prin sat cu nuiaua, să fug repede acasă că iau bătaie mai puțină.
Da de unde, primeam porție dublă de nuia pe fund pentru că fugeam de BU. Și eu eram drac împielițat și nu îi spuneam lui BU când plec de acasă.
Eu nu îi spuneam de teamă că nu mă lasă să mă joc cu prietenii, dar greșseam evident.
Timpul a trecut iar eu am plecat din Leamna și nu am mai știut nimic de ei. Am aflat mai târziu că au murit, însă nu de probleme de sănătate ci de bătrânețe.
Asta e, ne naștem, îmbătrânim și murim. Și cam asta e mini povestioara despre ei. Ne auzim în postarea următoare. Toate bune.
Vlad
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu