Când aveam vreo 14 ani, m-am mutat cu școala în Iași. Și pe vremea aia sor-mea primise un câine de la colega ei de apartament care stătuse în chirie la noi cred (nu știu sigur, am să o întreb).
Cum a ajuns să îi pună numele de Mati? Păi de câte ori își făcea sor-mea temele la matematică, țup și câinele printre foi. Inițial trebuia să îl cheme Mate, de la matematică, dar a rămas Mati până la urmă.
Avea grijă de el, îl scotea pe afară și îl lua cu ea cam pe oriunde mergea. Dar odată ajunsă la facultate, Mati începuse să devină responsabilitatea mea.
Eu trebuia să mă ocup de el iar sor-mea începuse să îi de-a mai puțină atenție fiindcă stătea mai mult cu prietenii ei decât să aibă grijă de cățel.
Nu prea mi-a plăcut mie treaba asta. Și când Mati începuse să știe drumul singur spre casă, îl lăsam pe afară liber și venea singur înapoi când își termina treburile de făcut.
Mai făcea și în casă dacă nu era scos afară, și pe bună dreptate. Eu uitam uneori să îl scot, fiind ocupat cu chestii de adolescent la vremea aia. Aveam și eu prieteni pe care îi vedeam zilnic.
Iar câinele rămânea singur acasă și ne trezeam cu căcuț pe covor. Singurul meu regret e că îl necăjeam des pe Mati. Nu îl băteam sau chestii de genul ăsta. Nu am fost niciodată crud cu animalele. Mi se pare o prostie să ai cruzime față de animale.
Dar chestii precum, îi dădeam cu mâncarea pe la nas prefăcându-mă că vreau să i-o dau s-o mănânce, era una din necăjeli.
Alta era când trăgeam plapuma peste el când stătea pe pat și se enerva. Cât a fost mic el dormea la picioarele lui sor-mea.
Dar când a început să crească, de pe la 2 ani încolo, sor-mea îi interzicea să se mai urce în pat. Din multe motive, cum ar fi faptul că începuse să îi miroase urât blana, sau era prea mare.
Zilele ploioase erau cele mai grele. Venea Mati plin de noroi și trebuia să îl băgăm în cadă și să-l spălăm.
Vai ce mai mârâia și se enerva când avea loc procesul de spălare. Timpul a trecut și sor-mea s-a mutat în Spania la cumnatu-miu și a luat și câinele cu ea, crescându-l în continuare acolo.
Dar devenise bătrân și avea probleme cu șalele. Mergea foarte greu și dinții îi căzuseră. A trăit câinele ăsta vreo 15 ani de zile. N-am văzut nicodată un câine mai longeviv.
A murit în brațele lui sor-mea, care l-a jelit vreo două săptămâni și și-a luat alt câine pe nume Pușkin care din păcate nu a rezistat mai mult de câțiva ani din cauza problemelor continue de sănătate și a trebuit eutanasiat.
Acum sor-mea stă în chirie, iar proprietarii apartamentului nu acceptă "mascotas" (animale de companie, în spaniolă) adică pisici sau câini, lucru care o enervează pe sor-mea la culme, pentru că ei îi plac animalele.
Și cam asta e povestea despre Mati. Ne auzim în postarea următoare. Până atunci, toate bune,
Vlad
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu