Nu am să uit niciodată senzația asta. A biliardului mă refer. Când joci. Aveam vreo 14 ani când am început să joc în realitate . Mersesem eu într-o vacanță de vară prin Craiova și de acolo în satul în care am copilărit, Leamna.
Pe vremea aia, încă era deschis un bar, care se afla la doi pași de stația de autobuz. barul aparținea doamnei Paula și soțului ei. Doamna Paula mi-a fost profesoară în clasele 2-4 primare de școală. Dar asta e o altă poveste.
Și avea doamna Paula doi nepoți cu care eu mă împrietenisem și care veneau și ei în vacanță acolo.
Biliardul îl jucam pe gratis că deh, îi cunoșteam pe nepoții ei și nu plăteam sesiunile de joc. Primele încercări ale mele de-a lovi bila albă cu tacul s-au doveit a fi în zadar.
Nu știam nici cum se ține tacul în mână. Dar am învățat încet, încet. Jucam câte 4 ore sau până ne plicitseam, ori veneau clienți care plăteau să joace și să bea o bere și nah, trebuia să îi lăsăm.
La urma urmei era vorba de faptul că barul trebuie să producă bani. Nu îmi pot da seama de unde și cum făcuseră rost de masa asta de biliard de care vă povestesc.
Și uite așa am început să prind experiență. Și când am mai crescut, am început să merg cu prietenii prin oraș "la o bilă" și câte o bere. Ca băieții!
Desigur că primul contact cu biliardul a fost când erau jocurile pe televizor și jucam Lunar Ball cu prietenii. Am scris despre Carul cu mantă aici.
Nu prea ar mai fi multe de zis. Nu m-a pasionat chiar 100% jocul ăsta. Îl joc foarte rar. Vărul meu care a locuit cu mine câțiva ani în aceeași cameră, era pasionat de așa ceva.
Juca unde prindea, în realitate și pe calculator. Juca țin minte pe PC Miniclip 8 ball.
Nu am jucat niciodată pe bani, asta e clar. Totul a fost doar de distracție așa. Gata că am rămas fără cuvinte pentru povestea asta. Ne vedem în postarea următoare. Toate bune.
Vlad
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu