Cei care nu ați trecut pe acolo, nu aveți de unde să știți. O să încerc să vă descriu cât mai detailat cele 3 internări ale mele în 2 spitale diferite cu două diagnostice separate: bipolaritate și schizofrenie.
La prima internare, au spus că sunt bipolar, apoi schizofrenic. Hotărâți-vă fraților, pentru că medicul psihiatru actual nu vede nimic greșit la mine.
1. Socola - spital psihiatric din Iași
Cum v-am povestit aici m-au luat jandarmii și m-au dus direct la Socola. Ce s-a întâmplat în continuare nu v-am spus. Uite că spun acușica.
M-au dus la triaj sau ambulatoriu, nici nu știu cum să îi spun, mi-au luat tensiunea și au început să îmi pună întrebări. Cum mă cheamă...etc. Culmea era că și mama se afla acolo plângând de mama focului.
Maică-mea le dătea detalii:
- Îl cheamă Vlad, da, da!
Aveam o criză de identitate cred, pentru că nu am răspuns la nici o întrebare pusă de ei. Așa că m-au dus sus. Și acolo e tot șpilul.
M-a luat un asistent sau doctor ce-o fi fost nu știu (îmi vine să îi înjur dar n-am s-o fac) și m-a întrebat când e ziua mea.
Eu nimic, nici un răspuns. Tremuram ca varga. M-au pus într-un pat, mi-au făcut o înjecție (asta țin eu minte) și după nu știu cât timp de nesomn, am adormit.
Cât am dormit, habar nu am. Dar când m-am trezit și am văzut unde sunt, mi-am făcut o cruce mare. Un miros, de nedescris, și oameni care abia își târau picioarele.
Era ca un film de groază, dar real. Paturile puse unul lângă altul (nu știu câte erau) asta era un salon, apoi holul iar în stânga celălalt salon, asemănătoare între ele.
Mi-au dat un pat și au spus că ăla e al meu și asta a fost. Într-o noapte după ce ne-am pus la somn, aud pe un pacient de pe acolo țipând și înjurând.
Îl legaseră de pat cu ceva, nu am fost prea atent la detaliul ăsta. Eu m-am trezit, m-am dus către patul lui și am început să mă scarpin în cap că nu înțelegeam ce se întîmplă.
Vine unul dintre asistenți sau ce era și zice:
- Aha, ce vrei și tu așa?
- Nu, nu vreau!
Da de unde, a mai chemat pe cineva, au venit cu niște curele și m-au legat și pe mine de pat. Acuma ați putea spune că e inuman ce s-a întâmplat, dar vă pot spune că e o senzație eliberatoare când te zbați și tragi de curelele alea. Consumi toată energia și adormi.
Cel puțin asta am simțit eu. Acuma, nu că aș vrea să retrăiesc momentul, dar atunci pe loc a fost OK.
A doua zi m-au eliberat, m-au pastilat bine și nu s-au mai atins de mine apoi. După 2 săptămâni mi-au dat drumul și asta a fost.
2 - OZA, Spania
Acuma, OZA e un spital cu mai multe ramuri, printre care și psihiatric. Dar vă pot spune că e cel mai curat și elegant spital care l-am văzut vreodată.
Paturi în camere separate, cu crearșafuri pe ele, făcute frumos, duș înăuntru. Acolo am dus o vreme foarte bună. Ca de obicei eram cuminte.
Îmi luam pastilele corect iar asta le-a plăcut medicilor care nu m-au ținut mult acolo. Eu mă obișnuisem ca la hotel. Numai vroiam să plec. Da de unde. hai acasă.
Acolo nu te legau de pat ca în partea astălaltă. Erau experți. Însă parte din atmosferă era tot la fel cu oameni care abia se târau pe picioare.
Am stat și acolo vreo 2 sapătămâni și asta a fost.
3 - Înapoi la Socola
Și am ajuns și la ultima internare. Aici unchi-miu presat de sor-mea (nu că ar fi el vinovat) m-a convins, iar eu am fost prost și am mușcat-o.
Am mâncat și bătaie (bine nu violentă) dar cât să o simți acolo, pentru că am încercat să fug. Țin minte că m-au luat două gorile, unul de o mână și celălalt de cealaltă mână, eu urlând ca din gură de șarpe, și mi-au făcut o încecție cu Diazepam cred.
Unul din eu zice:
- Da ce ai măi ești vârcolac? Că din ăștia ținem noi închiși aici.
La care eu am țipat în gura mare:
- DA! Chiar asta sunt.
După care am adormit pentru nu știu cât timp m-am trezit iar la normal cu aceeași senzație.
Știu că venea o doamnă doctor în control zilnic și într-o zi o întreb:
- Doamnă, aveți copii?
- Da, cum să nu?
- Și dacă eu aș fi copilul dumneavoastră, ați permite să mă țină aici sus în condițiile astea?
Când a auzit doctorița vorbele astea a și spus:
- Coborâți jos, copilul!
Jos, fiind condiții mai bune de stat, cu camere și paturi separate. Puteai ieși și la o țigară.
Când am scăpat de acolo am jurat că fac tot posibilul și în viața mea nu voi mai călca într-un spital de psihiatrie.
Și nici n-am mai făcut-o de atunci. Cam asta e povestea cu spitalele. Ne vedem în postarea următoare. Toate bune.
Vlad
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu