Sau mai bine spus, cum e să fii neglijat, ca și copil. Tocmai ce am văzut video-ul ăsta care mi-a dat de gândit. Cu ocazia asta o să-l promovez un pic și pe Novacovici, caruia i-am citit blogul și am reușit să rezonăm un pic pe partea de traume.
Problema mea de mic copil a fost faptul că nu m-a băgat nimeni în seamă. Asta m-a interiorizat destul de tare și mi-am dezvoltat o personalitate introvertită.
Tot timpul mi se spunea că nu am voie să fac anumite lucruri și că doar oamenii mari sunt în măsură ca și adulți.
Mai pe scurt, am fost neglijat de când mă știu. BU care a făcut tot posibilul să mă crească cu dragoste maternă a murit când eu aveam 12 ani.
Taică-miu s-a dus și el când aveam 1 an și jumătate, iar eu am crescut fără o figură paternă în viața mea. Doar unchiul meu pe care l-am numit dintotdeauna Tata Ionel, tocmai din cauză că îl vedeam ca pe un tată, oricât a încercat să mă ajute, nu a reușit.
Faza e că dacă noi creștem cu traume în copilările, le aducem cu noi în subconștient când devenim adulți.
Și ne trezim pe la 30 de ani că nu suntem destul de buni, nu suntem acceptați, avem probleme cu banii, dragoste, socializare, etc.
Cumva eu m-am obișnuit să fiu neglijat. Deși vedeam alți oameni extrovertiți care reușeau să aibă success în viață.
Ce am învățat de la Pera, e să îmi caut vocația. Dar care să fie vocația mea. vreo 36 de ani am căutat-o până să o găsesc.
Am încercat multe job-uri, de la curățenie scări de bloc, curățenie la mall, tehnician telefoane smart, operator sondaje de opinie sau confecționer.
Nici unul din aceste domenii nu m-a împlinit. Până în ziua câmd mi-am deschis primul blog în engleză despre cum să faci bani online, apoi au urmat alte bloguri, dar fără success.
Trebuia să mă țin de ele dar cum eram însetat de success, să am trafic și vizite multe, am renunțat când nu am văzut rezultatele dorite.
Totul s-a schimbat când am deschis blogul ăsta. M-am gândit că cel mai bine e să țin un jurnal personal în limba română în care să scriu încontinuu.
Și asta mi-a deschis ochii spre vocație. În sfârșit mă simt împlinit și bun la ceva. În afară de calculatoare care sunt o pasiune de-a mea, dar nu mă atrage la fel ca scrisul.
Și dintr-o dată nu m-am mai simțit neglijat, ci întreg. O relație de cuplu nu m-ar împlini cum mă împlinește blogul ăsta.
Să mă fac auzit, să am un cuvânt de spus și să fiu acolo pentru cei care poate vor rezona cu mine la un moment dat.
Familia a început să mă încurajeze și totul a început să meargă bine pentru mine. Simt în sfârșit că fac ceva, creez ceva.
Că doar asta și suntem, oameni creatori. Facem copii, clădiri, business-uri, startup-uri, bani, scriem cărți, facem filme, dar mai ales iubim și vrem să fim iubiți și înțeleși de cei din jur.
Deci ca să nu te mai simți neglijat, caută-ți vocația, pasiunea, care poate fi orice:
bucătar, vlogger/blogger, doctor, preot, scriitor, avocat, profesor, polițist, etc
Vezi ce îți place să faci și nu înceta să cauți ce îți place. la mine a durat 36 de ani până mi-am găsit vocația, dar am găsit-o.
La fel poți face și tu. Îți urez success și te invit să îmi scrii în comentarii dacă ai reușit.
Toate bune,
Vlad
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu