După cum știți, Mari era cel mai bun prieten al meu din copilărie. Cu el am făcut tot felul de obrăznicii, copii fiind (a nu se interpreta altfel).
Într-o zi de vară, prin Iulie cred că era, mama venise în vizită cum făcea de obicei. Pe vremea respectivă ea fuma Snagov, așa erau țigările pe atunci.
Eu și Mari ne plictisisem de jucat pe televizor și am văzut țigările lăsate pe masa din holul casei, și ce n-am gândit? Hai și noi să fumăm!
Bun, am luat noi pachetul de țigări și ne-am ascuns după o ușă a uneia dintre camere. Știam noi să tragem în plămâni? Nici vorbă! Pufăiam numai!
Aprindem noi câte o țigară, puf puf. O punem deoparte mai aprindem câte una și tot așa puf puf.
Intră maică-mea în cameră, pesemne să caute ceva în partea opusă și deschide ușa după care eram noi ascunși, dar nu ne vede.
În schimb simte miros de fum și nu știe de unde vine. Când dă să iasă din cameră ne vede picioarele și ne prinde:
- Ce faceți voi aici pușlamalelor? La care eu:
- Da cee e? Ce-am făcut?
Pe mine m-a prins de mână și mi-a dat vreo câteva palme la fund. Pe Mari în schimb, mai prinde-l dacă poți.
Avea picioare scurte și alerga băiatul ăla ca Speedy Gonzales. Dus a fost ca măgarul în ceață.
Eu am scăpat cumva și am tăiat-o și eu la el în curte. Mai spre seară, mama era în pragul casei, eu stăteam și mă uitam prin gard ca Ion Creangă, zicând:
- Mamă, bate-mă, omoară-mă dar numai dă-mi să mănânc.
Adevarul e că îmi era foame, și foamea bate filmul.
Cam asta e și cu povestea asta, dar mai am. Țineți aproape.
Vlad
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu